Despre placeri si orgasme

V-ati cufundat vreodata in adancimea unei satisfactii catusi de mica?
Ati simtit, pe masura ce traiti momentul insusi al delirului, acel punct culminant prin cadrul caruia lucrurile din lume isi pierd caracterul serios al semnificatiilor jucate?
Ati privit de sus viata, pentru a rade de ea cand vi se prezinta sobra si grava, in umbra acelui "trebuie" transant si distribuit invariabil tuturor?
In acceptarea ei unanima, placerea este intai de toate, bucuria simturilor. Gandindu-ne la ea ca la punctul culminant al unei experiente , tindem sa spunem ca placerea este momentul empiric ce-si pregateste revelatia. In functie de intensitate, aceasta isi face aparitia sau nu.
Ca etapa revelatoare, placerea poate fi motorul orgasmului.
Cand ai un orgasm, stii ca stadiul in care ai ajuns cu toata fiinta este unul superior simplei placeri. E ca un premiu pe care-l primesti pentru ca altceva din afara ta a ales sa-ti ofere destinderea totala a trupului.
De aceea, punctul orgasmic poate anunta un sfarsit. Finalul unei experiente empirice ce prin mijlocirea generoasa a placerii devine cu putinta.

Pentru boemi insa, am o alta versiune: orgasmul ca prolog.
Strict fizic, orgasmul apare intr-un moment de maxima intensitate ca desfatator al trupului.
In acest sens, prin el aflam o usurare a fiintei, o deschidere a ei in fata lumii si a vietii.
Dintr-odata, suntem eliberati, descoperiti de toate mastile si rolurile, complet transparenti in fata a tot ceea ce este in afara noastra ca exterior. Parca ne infiintam de fiecare data, prin fiecare clipa de extaz ce anunta inceputul fiintei noastre.
Fie ca este vorba de o persoana, un decor vizual, o infruntare de gust, un sunet muzical, acel "ceva" prezent devine catalizatorul si totodata partasul desfatarii noastre.
Un compot pe care-l savurez este cauza extazului meu culinar, asa cum o melodie devine motivul insasi al Zburatorului ce ma seduce si ma propulseaza in lumea sa sonora.

Melodia ca univers-trupul ca descoperitor si descoperit: Mutualitatea ca preconditie a orgasmului.
Deschiderea ta prin celalalt si astfel, aflarea lui prin tine, prin prisma extazului.
Cum ar fi sa analizezi lumea in starea de extaz a simturilor.
Cum ar fi sa traiesti zilnic, fiecare clipa, sa vezi viata ca pe o prelungire extatica.
Asta ar fi cu adevarat "carpe diem".
Sa vezi fiecare lucru din preajma ta in maximul semnificatiei sale.
Sa stii ca acel copac din fata caminului nu este o simpla prezenta vegetala; sa vezi ca el are acele frunze pe care numai el le poarta, prin combinatia unica de culori si forme, prin conturul diform al fiintei sale.
Sa privesti copacul ca pe o individualitate, si nu ca apartenenta la o specie.
Sa traiesti impacata cu lumea, avand seninatatea de a vedea fiecare lucru din ea la gradul personificarii, al diminutivarii.

"Esenta dumneavoastra de fata, in toata puritatea ei."

Pe scena, decorul autumnal si prim-planul tabloului unei Venus oferind daruri unei tinere, implinesc fastuos prologul unei povesti.
Sala asteapta. Spectatorii sorb din priviri unicul personaj din spectacol, asteptand avizi si insetati, actiunea.

Pe scari, Ofelia isi increteste fruntea. Pielea ei alba, privirea atintita abisal intr-un colt nevazut al scenei, sunt singurele surse de lumina. Ochii fixati in gol, par sa fi incetat a mai privi terestru. Ei deschid acum o noua realitate, dincolo de cea a scenei.
Un felinar aprins lumineaza puternic culorile tabloului, insa Ofelia se afla in acelasi loc, ghemuita si infasurata in camasa ei de noapte. Statuia siluetei sale incovoiate acopera jumatatea dreapta a picturii aflate pe fundalul scenic, iar chipul ei, pietrificat parca, este indreptat semi-profilic catre acel felinar nevazut din sala.
Cugeta oare, Ofelia? Exista ea, ca fiinta contemplatoare, sau ea doar asteapta, cazuta in capcana propriei memorii, uitandu-si rolul sarguincios jucat de atatea ori?
Cert este ca exista. Ea sta acolo, asezata, in insuportabila tacere a ne-miscarii.

Privire de ansamblu: Scena. Rama tabloului intrerupta de conturul uman al fetei-personaj, si Venus imortalizata in culori, ce pare ca se-ndreapta spre tanara din afara tabloului.

Ofelia nu se poate misca. Cel mult, isi permite sa-si muste buzele. Cateva fire de par raman prinse in impreunarea lor. Ea stie ca duce la bun sfarsit un act de revolta. Si singura ei arma este nemiscarea.
Frica e de vina. Frica viscerala de a-si pierde puritatea. In minte ii apar ganduri de razvratire si ramane in capul locului, de teama sa nu striveasca aureola pe care singura si-a creat-o in jurul ei. Starea sa launtrica se rasfrange peste tot ce-i pamantesc in jur, insa ea nu observa ca propriul chip se metamorfozeaza in lumina palorii ei.
Ofelia isi sporeste trairile interioare prin neclintirea exterioara a corpului sau.

Da, ea traieste! Traieste si respira in propria-i stagnare materiala, aflandu-si resursele in vulnerabilitatea sa. Ea traieste intr-o stare de pre-indragostire cu lumea in intregul ei.
Pentru Ofelia, exista doua lumi. Lumea visurilor consumate -ce-i apartine-, si lumea cealalta, dincolo de scena vietii ei onirice.
Lumea spectacolului nu se afla pe aceasta scena. Actiunea ei e doar o stare prin care toate se petrec, in strafundurile imaginatiei. E o scena in care personajele apar intruchipand dorinte, intr-un timp ce anunta rolul Ofeliei, singurul rol pe care il poate juca: acela de creator.
Creatoarea propriilor dorinte personificate, a propriului spatiu in care totul este obiect al dragostei.
Ofelia iubeste aprioric lumea din jurul ei, plasata inaccesibil la distanta. Ea este indragostita pana si de felinarul de care privirea-i nu se poate lipsi. In universul mintii sale, felinarul este speranta de acces la lumea pamanteana, poate.
Timida, Ofelia isi intoarce chipul spre public. Ea iubeste lumea, cu oamenii ei cu tot. O iubeste neconditionat, pentru nedumerirea cu care o priveste. Iar oamenii, semenii sai...Tocmai prin ei poate iubi!... E de-ajuns sa-i fie drag un singur muritor, ca universul intreg s-o copleseasca.

Of, draga Ofelie, nu mi te razvrati! Ramai in consistenta vulnerabilitatii tale visatoare, neclintita pe scena lumii din mintea ta, si consuma-ti sfera afectiva prin lumea exterioara, pentru ca al sau continut sa devina mai plin, mai pur cu umanul din ea.

Intalnire urbana

Din nou, acasa.
Acelasi apus cu lumina vaga, stinsa printre blocurile noi;
si-acelasi soare nesigur parca, de propria-i lumina.
Aceleasi strazi gaurite de urme de roti, depersonalizate de atatia ani de existenta materiala.
Aceleasi drumuri si-aceleasi destinatii ma conduc inapoi in copilarie.

Ploiestiul nu-ti da intalnire cu sine.
In cenusiul cladirilor sale uniforme, el nu-ti induce un sentiment de visare ori contemplare. El este, pur si simplu, auster si sobru.
El nu poseda calitati de cuceritor, iar aspectul blocurilor sale comuniste nu te-ndeamna , in niciun caz, la reverie.
Estetica unui oras exista prin strazile pe care le poarta.
Uneori, avem nevoie de strazi pentru a ne regasi propriul sine.
Strazi goale, neincarcate de greutatea vehiculelor moderne, neimbibate de culorile lor stridente, artificiale;
Strazi vechi, prafuite, cu asfalt tocit de ploi si de oameni; de prea multi oameni, de prea mult timp.
Trotuare inguste, pe care un singur om poate pasi; un singur drum- al tau - unic in caracterul sau irevocabil; si satisfactia ca iti apartine in totalitate, numai o data, pentru o singura clipa.
Si in sfarsit, linistea. Linistea faptului de a te afla singura pe strada, in acea armonie tacuta in care are loc intalnirea cu tine, intr-un loc anume.
Orasul in atmosfera caruia te regasesti, pentru ca el, la randu-i, sa fie redescoperit de tine, mereu viu, intotdeauna altfel.

Ploiestiul nu-ti da de ales. El iti fura de la-nceput posibilitatea de a alege cum sa-l privesti.
Ca sa-l descrii, trebuie sa pornesti intai de la tine, nicidecum cu el. In calitatea ta de privitor, esti constient ca observandu-l, nu vei primi nimic in schimb; el nu-ti va oferi caminul prielnic unei regasiri proprii, ci pur si simplu, vei ramane cu acel ceva pe care numai un lucru neplacut ti-l poate lasa: deziluzia.

Consideratii cotidiene

Oameni. Noi situatii. Geamul care incadreaza coroana unui copac. Povestea unei sinucideri ratate pe coltul noptierei. O parte noua crescuta in mine, ca un rol proaspat , jucat sovaielnic si imatur.
In afara de asta, obisnuinta schimbarii. Si laolalta cu ea, si eu, prinsa in fluxul firescului la care am decis sa ma inscriu.
Cine ar fi crezut ca pana si liniaritatea necesita efort si implicare!... Sa fii printre ei, actuala, in promiscuitatea unei lumi totusi anonime tie, unde toti se prezinta in fastul rolurilor alese.

Am ales din nou. Inchei cu seriozitate ritualul. Imi este teribil de greu si uneori imi detest masca. Masca mea in nuante gri, relativa, friabila oricand ma tradeaza.
Dincolo de ea, ramane posibilitatea. Dincoace, e totul. Un tot format din realitatea indusa si speranta.

Tu devii in ignoranta departarii tale. Eu simt ca pot fi zilnic, in "acum-ul lor", luptand cu un "nu inca" al meu. De altfel, intreaga-mi viata se petrece in dispozitia trecatoare a lui "nu inca" tot mai glacial si distant.

Intamplare. Consumare. Realitatea, cat e ea de plina, de flexibila! Cate roluri incap, cate masti uzate de frica din si dintre noi. Realitatea mea, cand se loveste de a ta, a altora, devine un stupid semn de intrebare intr-o multime de imperative.
Lumea o impart in exclamatii si intrebari.
Cursa e aceeasi, mi-e clar: de fiecare data, ma abandonez semnului de intrebare.

Nostalgie moderna

Si cum stati de ma priviti, cu cuvinte mari, noduroase, de fata batrana, in linistea placida a diminetii -oricare- timpul mi-l opriti in iuresul candid al noului.
Va prind cuvintele, le strang in mine, caci vreau sa-mi simt din nou realitatea.

Se face frig. Pot sa dorm la tine? La mine buzele-mi sunt reci, iar soarele a intrat in asteptare. Nu mai am cuvinte. Le alunga gandul rostirii lor. Nu mai am nici buze. Au tacut in golul promiscuitatii unei exprimari demult epuizate. Dar ochii...ochii mei isi ard retina in singuratatea lor lunatica, in care totul se infrupta pana la saturatie.
Cu ochiul stang imi privesc mainile. Mainile mele fluide, transpirate, consumate de propria realitate, cufundate in actualitate.
Ele acum imi vorbesc cu taria lor de maini pragmatice, iar ochiul stang asculta in mutenia-i contemplativa.

Prin ochiul drept se vede holul. E acolo, neintinat, in splendoarea goliciunii sale. Daca-ti apleci si tu ochiul drept intr-al meu, poate o sa-l vezi, verde, ca o frunza cruda. La tine cum e?
Daca fiecare om are un no man's land al sau, eu imi accept holul. Voi, cei de-ai mei, il cunoasteti, e si-al vostru. Si zaboviti in el.
In hol e lumina multa. Si caldura. Prea multa caldura. Respirati greu, sacadat, si apoi iesiti. Voi stiti cel mai bine ca in el se sta, apoi se pleaca. Prin usa din fata. Cea din spate nu a fost niciodata deschisa. Ciudat, am impresia ca holul nu a fost traversat nicicand.
El e plin de cuiburile voastre de migranti iscusiti si mi-e greu sa-l mai port, caci ochiul meu drept, in fragilitatea lui joviala, cand e frig se inchide. Se strange-n circularitatea cercului sau, viu si nesatul.

In hol imi bate vantul. Mirosul tau...ma ascund de mine in el si simulez caldura. Astept suferinda un soare ghemuit, abia trezit. Dar poate e doar un pretext pentru a-ti uza timpul de-mprumut. Lumina mea se conserva in intunericul tau, iar holul e din nou gol si aerisit.
Aici nu ma mai obosesc cuvintele voastre grele, abstracte...atat de abstracte de-mi incurca si putinul spatiu care a mai ramas al meu, ludic in speranta mea de traitoare.

Zidul tau, masca mea, jertfa noastra.

Sa fim mai mult imateriali decat concreti. Sa ne pierdem in propriile noastre detalii.
Sa ne dizolvam forma in contururi afective, prin care intregul nostru carnal devine parte inzecita a unor trairi.
Emotia unui sunet, emotia unui gest, a unei fraze. Suntem intreguri ale unor afecte legate intre ele de timp. Acel timp inerent noua, prin care noi devenim istorie si istoria se defineste prin noi.
Dar mai este si timpul zilelor noastre, indirect legat de ce ne este propriu, de fluiditatea caruia ne lasam cuprinsi prin fluxul si refluxul unei generatii, al unei epoci care ne reda noua insine anacronici, nefamiliari, neintelesi.
Ce inseamna a intelege? A te pune fata in fata cu tine, a-ti deschide fiinta afectiva catre sine, pentru a te reda tie insuti prin contemplare, si privindu-te, sa te poti iubi cu naivitatea unui adolescent ce in pragul pubertatii isi descopera trupul.
A-i intelege pe ceilalti insa, presupune uitarea noastra in virtutea celuilalt; flexibilitatea noastra imanenta prin care ne putem pune cu usurinta in postura celui de langa noi, pentru ca intorcandu-ne la noi, sa avem putinta de a ne compara realitatea proprie cu cea a altuia.

Atunci incepe cursa. Lupta existentiala intre noi, cei trecatori.
Si da, exista lupta, lupta noastra cand noi insine suntem ciocnirile propriilor noastre iluzii, fapte, sentimente, si totul e contrast si prefacere continua. Si ne izbim, ne izbim unul de altul, de noi sau de altii, nu cu gesturi, nu prin cuvinte, ci oferind emotii, imagini afective conturate apoi in cele dintai, caci, nu-i asa, avem nevoie de prezenta scenica.
Pe scena au aparut actorii si deodata ne metamorfozam in propriile noastre masti, in virtutea carora ne ascundem goliciunea sufleteasca. Privitorul are nevoie de spectacol, nu de sentimente oferite neconditionat. Si iata ca i-l dam, ne pricepem de minune, si ne acrim, in sinea noastra ne acrim. E acrul murat al sentimentelor noastre conservate si private de prospetime, caci adesea ne uita viata cu masca pusa.
Pe drumul initiatic al automatizarii noastre, ne izbim uneori si in treacat, de stari de spirit.
Ele nu sunt ale noastre, caci noi, ranitii, ne-am ascuns bine trairile undeva in strafundurile insipide ale ratiunii. Ele sunt ale altora, si vin spre noi magnetizand, flirtand cu posibilitatile noastre afective.

Si-atunci capatam sau nu curajul si sinceritatea cu care privim in umanul din noi, in ce-a mai ramas din el. Realizam sau nu ca traim unul dintre acele momente de rascruce in care nu conditia noastra concreta conteaza, nu instanta sociala si nici confortul materiei, ci fericirea. Fericirea pe care unii dintre noi ne-o inchipuim ca pe ragazul binemeritat in goana noastra de-o viata. Ea este, exista, se framanta in disponibilitatea noastra viitoare, tot mai viitoare.
Sunt momente in calea carora ne proptim cu iluzii de adolescenti. Adesea, acestea coincid cu ciocnirile noastre cu ceilalti, cei multi si egali in randul carora nu ne pierdem, nu evoluam, ci ramanem nestatornici, impiedicand si incomodand.
Calea lor e simpla; mediul neted si drept nu intalneste drumurile noastre denivelate, caci noi avem munti de urcat si creste de cucerit. Si cu cat ne inaltam mai mult, cu atat muntii nostri se aseamana, se inrudesc si ajungem sa ne recunoastem. Ne gasim unii in altii, chip in oglinda, si ne redam noua insine libertatea, suflul launtric prin care odata am fost sinceri, dincolo de zidul tau, de masca mea...

Boala neagra sau un alt zid pinkfloydian

Cu Nina Berberova devin Liudmila Lvovna. Traiesc in exilul propriului meu timp. Din cand in cand, pe alocuri, ma lupt cu boala neagra a gemelor ivite temporar pe drumul meu.
Oamenii pe care incerc sa-i proptesc in amintiri, se transforma invariabil in geme. Sunt gemele iluziilor unui suflet reavan, fertil si inepuizabil, inca. Resursele mi le innoiesc zilnic. Cu fiecare dimineata, instanta mea creatoare construieste prin cotidian noi situatii, universuri noi in care viata launtrica imi este propulsata. Nasc totul din speranta.
Eu nu am boala neagra. Sanatatea mea de prunc neplans inca din pricina trudei ivirii pe lume, se izbeste fatidic de zidul celor imbolnaviti inainte de vreme.
Din zidul lor imi fac un cuib. Imi leg iluziile de o idee umana si umplu fiecare forma cu un continut nascut dintr-un ideal propriu.
Pe drumul metamorfozarii mele launtrice, prezenta mea este un adaos. Boala neagra este, prin ea insasi, atat forma cat si continut. Ea nu are nevoie de mine, in schimb eu sunt inexplicabil dependenta de ea.
Pentru ea, eu sunt doar un popas. Ea imi da in schimb, continutul indispensabil prin care fiinta mea afectiva isi atesta complementaritatea.
Pentru mine si boala neagra, numai eu am un rol...in simtire si prefacere continua.