"Esenta dumneavoastra de fata, in toata puritatea ei."

Pe scena, decorul autumnal si prim-planul tabloului unei Venus oferind daruri unei tinere, implinesc fastuos prologul unei povesti.
Sala asteapta. Spectatorii sorb din priviri unicul personaj din spectacol, asteptand avizi si insetati, actiunea.

Pe scari, Ofelia isi increteste fruntea. Pielea ei alba, privirea atintita abisal intr-un colt nevazut al scenei, sunt singurele surse de lumina. Ochii fixati in gol, par sa fi incetat a mai privi terestru. Ei deschid acum o noua realitate, dincolo de cea a scenei.
Un felinar aprins lumineaza puternic culorile tabloului, insa Ofelia se afla in acelasi loc, ghemuita si infasurata in camasa ei de noapte. Statuia siluetei sale incovoiate acopera jumatatea dreapta a picturii aflate pe fundalul scenic, iar chipul ei, pietrificat parca, este indreptat semi-profilic catre acel felinar nevazut din sala.
Cugeta oare, Ofelia? Exista ea, ca fiinta contemplatoare, sau ea doar asteapta, cazuta in capcana propriei memorii, uitandu-si rolul sarguincios jucat de atatea ori?
Cert este ca exista. Ea sta acolo, asezata, in insuportabila tacere a ne-miscarii.

Privire de ansamblu: Scena. Rama tabloului intrerupta de conturul uman al fetei-personaj, si Venus imortalizata in culori, ce pare ca se-ndreapta spre tanara din afara tabloului.

Ofelia nu se poate misca. Cel mult, isi permite sa-si muste buzele. Cateva fire de par raman prinse in impreunarea lor. Ea stie ca duce la bun sfarsit un act de revolta. Si singura ei arma este nemiscarea.
Frica e de vina. Frica viscerala de a-si pierde puritatea. In minte ii apar ganduri de razvratire si ramane in capul locului, de teama sa nu striveasca aureola pe care singura si-a creat-o in jurul ei. Starea sa launtrica se rasfrange peste tot ce-i pamantesc in jur, insa ea nu observa ca propriul chip se metamorfozeaza in lumina palorii ei.
Ofelia isi sporeste trairile interioare prin neclintirea exterioara a corpului sau.

Da, ea traieste! Traieste si respira in propria-i stagnare materiala, aflandu-si resursele in vulnerabilitatea sa. Ea traieste intr-o stare de pre-indragostire cu lumea in intregul ei.
Pentru Ofelia, exista doua lumi. Lumea visurilor consumate -ce-i apartine-, si lumea cealalta, dincolo de scena vietii ei onirice.
Lumea spectacolului nu se afla pe aceasta scena. Actiunea ei e doar o stare prin care toate se petrec, in strafundurile imaginatiei. E o scena in care personajele apar intruchipand dorinte, intr-un timp ce anunta rolul Ofeliei, singurul rol pe care il poate juca: acela de creator.
Creatoarea propriilor dorinte personificate, a propriului spatiu in care totul este obiect al dragostei.
Ofelia iubeste aprioric lumea din jurul ei, plasata inaccesibil la distanta. Ea este indragostita pana si de felinarul de care privirea-i nu se poate lipsi. In universul mintii sale, felinarul este speranta de acces la lumea pamanteana, poate.
Timida, Ofelia isi intoarce chipul spre public. Ea iubeste lumea, cu oamenii ei cu tot. O iubeste neconditionat, pentru nedumerirea cu care o priveste. Iar oamenii, semenii sai...Tocmai prin ei poate iubi!... E de-ajuns sa-i fie drag un singur muritor, ca universul intreg s-o copleseasca.

Of, draga Ofelie, nu mi te razvrati! Ramai in consistenta vulnerabilitatii tale visatoare, neclintita pe scena lumii din mintea ta, si consuma-ti sfera afectiva prin lumea exterioara, pentru ca al sau continut sa devina mai plin, mai pur cu umanul din ea.